Te iubesc Eulampio, dar ma lasa tushu!

domnisoarapogany1

„Exista o limita, asa cum sepiei, cand i se termina calimara isi ia un rotring. Doar pentru ca o hartie goala, nu inseamna decat celuloza dincolo de gandul pios pe care-l avem cu totii, referitor la fabrica de hartie din orasul de munte, mainstream, al carui nume se refera la materia prima din care e facuta. In viziunea mea, in momentul nasterii primim o calimara plina cu cele mai frumoase figuri de stil, destinate strict hartiei cu granulatia potrivita duritatii metalului penitei sufletesti cu care suntem inzestrati atunci cand invatam sa gandim. Pigmentul asta care umple rezervorul unei inventii brevetate de un alt roman nesemnificativ pentru vest, si care pentru multi dintre noi inseamna doar numele unei statii de metrou, se termina la un moment dat. De cele mai multe ori, ramanem fara cerneala, atunci cand scriem pe foi lucioase, pe care, dupa ce insiruim sute, mii de slove, trecute prin stomac, gat, creier, si alte organe relativ vitale, fug de la locul in care au fost caligrafiate, si se transforma in “porci” pe bildungsromanul eului. Calimara cu “Pelican”, din dotare, de la nascare, nu permite refill datorita unei simple supape. E ca si cum ai o imprimanta Epson la care nu ai de unde sa cumperi cartus, si nu poti sa resetezi starea starea de “gol” a acestuia, chiar daca, in mod fizic el este ochi cu cerneala originala. Probabil ca tot la improvizatie se rezuma totul, si atunci cand vrei cu adevarat sa scrii ceva care sa dainuie, o sa gasesti bucata de lemn expresiva in exact acel mod, si de acea esenta indeajuns de moale pentru a fi modelata de metalul rece si vaduvit de excesul de span prin abraziune a daltii lovita de ciocanul antizeu a lui Nietzsche.” *

Write a Reply or Comment

Your email address will not be published.